„Pentru cel care ştie ce vrea şi are frica lui Dumnezeu, lucrurile merg bine“

«Omul îşi alge viaţa cum vrea», spune Elena Răducanu, care îşi are locul de muncă la peste 130 de metri înălţime. Lucrează, practic, pe  cea mai înaltă macra de la Sucursala Electrocentrale Turceni, iar în decursul timpului a ridicat piese importante care valorau milioane de euro. Este singura femeie care lucrează pe un astfel de post, cel puţin la Sucursala Electrocentrale Turceni.

Răbdarea, precizia şi curajul, credem noi, ar trebui să fie principalele calităţi ale unui astfel de om. Însă doamna Elena Răducan a ţinut să precizeze că trebuie să-ţi placă ceea ce faci şi să te regăseşti. Dacă se uită în sus nu vede decât cerul, când priveşte în jos vede oamenii ca pe nişte furnici, iar de jur împrejur este un imens gol ce o înconjoară. Atât de înaltă este o astfel de macara încât şi la o mică adiere de vânt se clatină. Nu oricine are tăria de a lucra într-un astfel de loc de muncă, nu oricine rezistă să stea într-o cabină de 1,5 mp şi să simtă cum se clatină totul sub el. Aşa cum este şi firesc, atunci când realizezi un interviu, trebuie să mergi la faţa locului, să vezi cum omul îşi desfăşoară efectiv activitatea. Recunosc că drumul meu ca reporter s-a oprit la cota 92 pe cazan, exact în faţa liftului. De acolo ar fi trebuit să mergem împreună pe scările exterioare ale cazanului până să ajungem la macara. Mai departe de aici nu am mai putut merge, aveam impresia că totul se clatină sub picioarele mele şi mă uitam cu invidie cum o femeie avea curajul nebun de a merge mai departe. De acolo de sus, se vedea Turceniul, Plopşoru, Ioneştiul  şi, dacă te uitai mai bine, se vedea chiar Filiaşul. Nu am avut tăria de a mă uita în jos, nu ştiu de ce aveam impresia că ameţesc. Am vrut să descriu doar  în câteva cuvinte mediul în care Elena îşi desfăşoară activitate.

 35 de ani de serviciu, nicio sancţiune, niciun concediu medical

Totul a început  pentru Elena cu 35 de ani în urmă când, pe acelaşi şantier din Turceni, s-au organizat cursuri de macaragiu la care s-a înscris şi a promovat toate examenele. De atunci şi până acum a lucrat pe tot ceea ce înseamnă macara în termocentrală. De când se ştie a avut colegi de serviciu numai bărbaţi şi acest lucru nu a împiedicat-o să profeseze ceea ce i-a plăcut, chiar dacă mulţi consideră că o astfel de meserie nu este pentru femei. Acum, după zeci de ani de muncă, se gândeşte cu un soi de regret că peste un an sau doi va trebui să se pensioneze.

«„De copil am avut înclinaţie, tatăl meu a fost tractorist şi îmi era drag să aud când pornea tractorul, de mică mi-au plăcut fiarele. Am numai zece clase, treapta I de liceu, aşa cum se făcea pe vremuri şi provin dintr-o familie modestă  cu şapte fraţi. Mă regăsesc acolo sus, îmi place.  Deja pentru mine este ca şi când vorbesc cu fierul. Eu ştiu totdeauna  ce am în cârlig, simt asta fără să-mi spună colegii, îmi dau seama după cum se înclina braţul macaralei, după cum răspunde macaraua“»

Elena Răducanu munceşte cu dragoste şi pasiune aşa cum a muncit de la începuturi. Nu se fereşte să ne spună că a fost un muncitor devotat şantierului şi a făcut totdeauna tot ceea ce i s-a cerut, dar şi faptul că în 35 de ani de muncă nu a avut nici măcar o oră de concediu medical sau vreo sancţiune.

„Tot timpul mi-a plăcut să am un drum al meu. La un moment dat am fost nevoită să continui, fiindcă soţul meu a rămas fără serviciu şi aveam nevoie de bani, pentru că aveam două fete de crescut. Mi-a fost drag, am pus suflet în ce fac, fiindcă  dacă nu pui suflet nu faci nimic. Dumnezeu m-a ajutat, am avut ajutor, am fost şi sănătoasă cu inima, nu am avut probleme. Îmi place înălţimea, mă regăsesc, e aerul curat, îmi place să privesc toate lucrurile de acolo de sus. Am lucrat pe toate macaralele de la cota zero până la macaralele de pe cazane. Nu îmi este frică de nimic, fiindcă siguranţa mi-o asigur eu, numai eu aş putea să greşesc ceva, numai eu aş fi cea care mi-aş pune viaţa în pericol. Nu-i de joacă cu macaralele, iar în munca noastră este nevoie de încredere şi solidaritate“

O fire optimistă

Elena este o fire optimistă, cu un caracter puternic, vede viaţa frumoasă chiar dacă pe alocuri este grea, aşa cum ne mărturiseşte. Optimismul ei porneşte poate şi din faptul că provine dintr-o familie cu şapte fraţi, unde neajunsurile erau la ordinea zile, iar solidaritatea s-a impregnat în caracter. Termocentrala Turceni a fost locul unde a putut să se dezvolte profesional, unde meseria a devenit cu adevărat o „brăţară de aur“ cu ajutorul căreia a reuşit să întreţină o familie frumoasă, cu două fete crescute bine, educate şi fiecare la casele lor.

«„Pentru cel care ştie ce vrea şi are frica lui Dumnezeu, lucrurile merg bine, eu văd viitorul frumos, viaţa este frumoasă. Ce-i drept a fost greu, a fost din totdeauna, dar în viaţă trebuie să luptăm. Tinerii din ziua de azi nu se regăsesc. Sunt fel şi fel de tineri, o parte dintre ei nu se regăsesc din cauza părinţilor, care  le-au  oferit prea multe lucruri, din dorinţa de a nu le lipsi nimic, şi aşa s-a ajuns ca tot binele făcut să se întoarcă împotriva lor“.»

Elena Răducan este mândră că în 35 de ani de muncă la Termocentrala Turceni, nu a avut nici-o zi de concediu medical şi că niciodată nu a fost sancţionată. Crede cu tărie că „fiecare om îşi are crucea lui de dus“ şi că fiecare este liber să-şi aleagă viaţa aşa cum vrea. Este mulţumită de drumul ales în viaţă şi, dacă ar fi să o ia de la început, ar face acelaşi lucru, însă recunoaşte  că pentru tinerii din ziua de azi este mult mai greu să-şi găsească drumul în viaţă. Am stat de vorbă şi cu colegii de serviciu ai Elenei Răducan. Aşa cum mă aşteptam, am întâlnit numai bărbaţi şi au avut numai cuvinte de laudă despre Elena. Maistrul Victor Mitrea ne-a mărturisit că lucrează de ani de zile alături de Elena Răducan şi că ea este un adevărat profesionist, că are mare încredere în ceea ce face. De fapt, toţi colegii au vorbit despre Elena  cu admiraţie. Acelaşi lucru pot să vă spun şi eu care am petrecut aproape o oră şi jumătatea în compania ei, iar, pe lângă calităţile profesionale şi respectul pentru ceea ce face, am descoperit un om simplu cu un suflet deschis şi frumos cum greu mai găseşti în ziua de azi.

« „Soţul a fost frezor, s-a amuzat la început, iar cu timpul a luat-o în serios. Chiar îmi pare rău că într-o zi voi ieşi la pensie. Am două fete, amândouă lucrează în Timişoara, a mare este căsătorită, are un băieţel şi lucrează la o firma româno-americana, iar cea mica este asistent instrumentar la spitalul Pădurea Verde, la secţia de cardiologie. Fetele sunt bine, sunt pe picioarele lor, sunt bătăioase la fel ca mine“.»