În luna mai a acestui an se împlinesc 64 de ani de la declaraţia ministrului de externe francez, Robert Schumann, care a pus bazele primei construcţii transnaţionale europene, cunoscută astăzi ca Uniunea Europeană. Clădită pe considerente preponderent economice, în rândul cărora cărbunele a jucat rol de pilon central, Europa modernă continuă să evolueze într-o relaţie complexă şi adeseori paradoxală cu combustibilul fosil care a stat la baza creării sale.
De la o comunitate europeană a cărbunelui la o Uniune Europeană fără cărbune
Apărută după anul 1945, într-o Europă devastată de războaie sângeroase, ideea creării unei uniuni interstatale care să asigure prevenirea unor viitoare conflicte între marile puteri vest-europene părea la început idealistă şi nerealizabilă, mai ales că ar fi trebuit să aibă în prim plan doi actori, Franţa şi Germania, care se războiau, cu intermitenţe, de aproape un secol. „Mărul discordiei” dintre cele două puteri europene era zona industrializată, bogată în resurse minerale, aflată pe graniţa comună, iar ideea iniţială a unei comunităţi europene s-a bazat tocmai pe aplanarea acestor conflicte şi pe constituirea unei uniuni economice, care să aibă ca fundament realizarea unei pieţe europene comune a cărbunelui şi oţelului.
Tratatul de la Paris, semnat în anul 1951 de şase ţări (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), a pus bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, predecesoarea Uniunii Europene actuale, iar doi ani mai târziu, în 1953, a fost deschisă prima piaţă comună a cărbunelui.
Deceniile următoare au văzut, însă, o decădere continuă a rolului cărbunelui în economia comună europeană, în general, şi în cea energetică, în special. Într-o Uniune Europeană tot mai preocupată de necesitatea de a reduce poluarea şi de a-şi intensifica eforturile de producere a energiei regenerabile, a cărei piaţă internă era „inundată” de energie ieftină adusă din alte părţi ale lumii, cărbunele a devenit, încet dar sigur, „Cenuşăreasa” industriei energetice europene.
Reglementările legislative europene, statuate prin obiectivele strategiei Europa 2020, şi-au fixat ţinte tot mai ambiţioase de reducere a nivelului de poluare (reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră faţă de nivelurile înregistrate în 1990), prin acordarea de subvenţii şi încurajarea sectorului regenerabil, în competiţia sa cu formele tradiţionale de producere a energiei.
În acest context, evoluţia politicilor europene a făcut ca tot mai mulţi analişti economici să vorbească, în cursul anilor 2000, despre un „sfârşit al epocii cărbunelui” în Europa.
Renaşterea cărbunelui în Europa – o necesitate?
Energia pe bază de cărbune nu şi-a spus, însă, ultimul cuvânt. Deşi aflată într-un proces de continuă scădere, energia termo încă reprezintă aproximativ o treime (29%) din totalul produs la nivel european. Iar pentru o Uniune Europeană care caută să înlocuiască gazele ruseşti şi în care Germania, cea mai mare economie din regiune, renunţă la energia nucleară, energia pe bază de cărbune se prezintă tot mai mult ca o alternativă fiabilă şi, în ultima vreme, tot mai prietenoasă faţă de mediul înconjurător (pe fondul investiţiilor continue de reducere a emisiilor de CO2 la nivelul facilităţilor de producţie).
Cărbunele este încă o sursă sigură şi ieftină de energie, mai ieftină decât energia nucleară, decât cea eoliană şi decât gazele naturale, iar ţări precum Germania şi Polonia sunt producători de top.
Guvernul polonez s-a remarcat cel mai mult prin insistenţa de a mări consumul de cărbune al Europei. „Vrem ca toată Europa să considere cărbunele ca fiind o sursă legitimă de energie. Polonia dovedeşte constant că poate garanta siguranţa energetică“, a declarat recent premierul Poloniei, Donald Tusk, în cadrul unui summit al liderilor europeni. Iar pe fondul actualei crize din Ucraina şi a relaţiilor tensionate dintre Uniunea Europeană şi Rusia, s-ar putea ca o „renaştere a cărbunelui” să fie tocmai „asul din mâneca” Europei în asigurarea independenţei energetice a continentului.
Cărbunele nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în Europa
În luna decembrie 2012, Agenţia Internaţională a Energiei (AIE) a lansat „Raportul Pieţei de Cărbune pe Termen Mediu”, din care reiese creşterea cererii de cărbune în aproape toate regiunile lumii. Acelaşi studiu arată că ponderea cărbunelui în mixul energetic global va continua să crească, în 2017 acesta depăşind petrolul ca primă sursă de energie globală.
Lignitul este singura sursă tradițională de energie disponibilă pe termen lung în cantități suficiente și la prețuri accesibile, iar aceste realităţi îl fac indispensabil atunci când gândim orice strategie energetică, pe termen scurt sau mediu, la nivel european.
Ultimele evoluţii în plan economic şi geopolitic ne demonstrează clar că energia pe bază de cărbune nu şi-a spus ultimul cuvânt pe teritoriul bătrânului continent. Iar Uniunea Europeană, construită iniţial ca o comunitate a cărbunelui şi oţelului, nu-şi poate renega originile, dacă doreşte să rămână un actor important pe plan mondial şi să-şi asigure independenţa energetică.
Luiza Eacobescu