Oportunităţile de a pleca de la Turceni au fost multe şi pe funcţii importante, la nivel naţional. Însă, cu echilibrul despre care ne vorbeşte, întotdeauna a preferat să rămână aici, alături de familie. Să conduci o termocentrală ca Turceniul, înainte de 1989, nu era uşor. Au existat tot felul de situaţii limită, însă întotdeauna a trecut cu bine.
Am stat de vorbă cu Directorul Sucursalei Electrocentrale Turceni, Corneliu Diţescu, însă nu am vorbit despre energie, de această dată am preferat să vorbim despre omul Diţescu, promiţând că în prima parte a anului 2015 vom face o analiză a ceea ce a fost şi ceea ce este Sistemul Energetic Naţional. Când stai de vorbă cu domnul Diţescu, te simţi ca şi când ai citi un roman. Un roman bun. Plin de suspans, de experienţe şi de trăiri intense. O realitate surprinsă de un spirit de observaţie ager şi redată cu multă naturaleţe şi fermitate. Atunci când povesteşte, îl simţi că se întoarce în timp, îl vezi că trăieşte fiecare cuvânt rostit. Naturaleţea şi originalitatea sunt calităţi native. Este genul de om care se mândreşte că este oltean şi nu încearcă să ascundă acest lucru.
CEsudvest.ro: Când aţi avut primul contact cu domeniul energetic?
Corneliu Diţescu: Primul meu contact cu domeniul energetic s-a petrecut când eram copil, cred că prin clasa a cincea, sau chiar în clasele 1-4. Mă duceam să-i duc mâncare la serviciu lui tata, care era mecanicul Uzinei Electrice de la Filiaşi. De fapt, el era şi mecanic şi electrician, dar şi fochist. Avea acolo motoare MAN pe motorină cu care se asigura iluminatul localităţii Filiaşi, până când s-a realizat Sistemul Energetic Naţional, odată cu punerea în funcţiune a termocentralei de la Paroşeni. Dar, stând pe acolo, pe la tata, bineînţeles că eram curios să văd ce face. Copil fiind, sigur că eram fascinat de tot ceea ce vedeam. Dar în anii care au urmat se estompase acest impact, până când s-a pus problema să mă orientez unde să mă duc la facultate. Am făcut şcoala la o clasă specială de fizică, la liceul de la Colegiul Carol, fostul Bălcescu, din Craiova şi m-am hotărât să dau admitere la Electrotehnică. Din motive diverse, am optat să merg la Centrul Universitar Timişoara. Studiind acolo specializările de la Electrotehnică, am dat şi peste specializarea Electroenergetică. Astfel, mi s-au răscolit amintirile de pe vremea când eram copil şi tata era şeful Uzinei Electrice de la Filiaşi şi m-am înscris la Electroenergetică. Am terminat facultatea în anul 1976 şi, pe acea vreme, repartizarea se făcea centralizat pe ţară, iar acea specializare era numai la Bucureşti, Timişoara şi Iaşi. Erau posturi libere prin oraşe importante din Transilvania, erau posturi interesante şi în Oltenia, în Tg-Jiu, iar mai aproape de Filiaşi, unde sunt născut, era un post la Turceni. Relativ aproape, era un post la Complexul de creştere şi îngrăşare a porcilor de la Băileşti. L-am sunat pe tata şi i-am spus cum stau lucrurile: „Uite, e un post la Turceni, dar mă rog, la Turceni era în fază incipientă, dar mai este un post la Băileşti“, dar tata a zis: „Bă, de aia te-am dat eu la facultate, să te duci la porci? Du-te, mă, la Turceni, că eşti aproape de casă aici“. În timpul studenţiei am fost curtat insistent de conducerile unor întreprinderi din Timişoara, cum ar fi Electro- Timiş, fiindcă am luat 10 la examen, la disciplina pe care am făcut-o cu directorul de la Electro- Timiş, care nu dădea de obicei nota 10. Recunosc, nu am fost student de 10, am fost student de 8 jumătate spre 9, dar nu de 10. În anul trei am făcut cu el cursurile şi m-a urmărit până în anul 5, când am terminat. A trimis reprezentanţii întreprinderii să vorbească cu mine să rămân acolo, eu însă am preferat să vin acasă şi am ales Termocentrala Turceni.
CEsudvest.ro: Când aţi început activitatea la Turceni?
Corneliu Diţescu: Am venit să mă angajez pe 2 august 1976 şi nu m-au primit, că aveam părul mare şi mi-au spus să mă tund şi să vin după aceea. Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, m-am conformat, aşa că m-am angajat pe 9 august 1976. Erau aici în desfăşurare probele de punere în funcţiune a centralei termice de pornire şi, destul de avansată, investiţia la blocul energetic nr. 1 şi la celelalte instalaţii. Şi, de atunci, am lucrat la Turceni până la 01 februarie 1991, aproape 15 ani, de la stagiar până la director plin.
CEsudvest.ro: Ne puteţi povesti care a fost parcursul profesional odată cu venirea la Turceni?
Corneliu Diţescu: Am început activitatea ca inginer stagiar la investiţii. În prima parte, din toamna lui 1976 până în primăvara anului 1977, am făcut armata la termen redus, la şcoala de ofiţeri în rezervă. Cutremurul din 1977 l-am prins în armată. La sfârşitul lunii martie am revenit la serviciu şi, de prin vara lui ’77, am intrat în tura operativă ca dispecer şef centrală. Nu se pornise încă blocul 1. După doi-trei ani, am trecut şef de atelier pe partea de Exploatare Termomecanică, ulterior şef Atelier Reparaţii Electrice, şef de Secţie Electrică de Exploatare şi Reparaţii, inginer şef de Exploatare Electrică şi PRAM-AMC în ’85, iar în ’86 inginer şef cu investiţiile. Am avut o pauză de vreo două luni în care din inginer şef Exploatare Electrică şi PRAM-AMC, m-a schimbat un fost dregător, care s-a exprimat faţă de altcineva că a făcut acest lucru pentru că nu l-am salutat cu „să trăiţi“, ci cu „bună ziua“, şi a zis „lasă, că pe ăsta ăl mic o să-l învăţ eu să salute“. Ulterior, l-am întâlnit şi i-am spus „Dom’ne, de mâine încolo pot să zic să trăiţi şi la copii, dar respectul se merită, nu se cerşeşte, nu se impune“. Între timp, centrala s-a dezvoltat în anii aceştia şi cu blocul 7, pe care l-am păstorit în calitate de inginer şef cu investiţiile: am finalizat lucrările, l-am completat, a fost o întreagă istorie şi cu ameninţări de băgat în puşcărie şi cu mulţi veniţi pe aici, inclusiv cu celebrul „Ion te leagă“, Ion Dincă. Am realizat primul paralel în prima mea zi de director, pe 23 noiembrie 1987. Am fost director al sucursalei din 23 noiembrie ’87 până în 1 februarie ’91. Am traversat schimbarea de regim din 1989 cu multe momente grele. În calitate de şef de secţie am făcut primul paralel la blocul 4 în noaptea de Crăciun. Mi-au cântat copiii Steaua la o benzinărie, în Filiaşi. Erau nişte copii care se retrăgeau spre casă. M-am dat jos din maşină şi i-am strigat: „Măi copii, veniţi şi cântaţi-mi şi mie Steaua!“.
CEsudvest.ro: Cum s-a împăcat viaţa de familie cu viaţa profesională?
Corneliu Diţescu: Am cinci nepoţi. Dacă îţi planifici viaţa cât de cât şi eşti un om echilibrat, găseşti timp pentru toate. Eu nu mă consider un tip foarte ordonat. Mi-am permis întotdeauna şi câte o mică plăcere, fie o petrecere, fie o plimbare. Când e de muncă, e de muncă, când e de distracţie, e distracţie, nu mă dau în lături nici de la una, nici de la alta. Apropo’ de familie, în urmă cu câteva zile am botezat cea mai mică dintre nepoate şi am făcut o petrecere cu colegii, cu prietenii şi cu rudele, că suntem mulţi în neam. Eu sunt căsătorit a doua oară. Prima dată am fost căsătorit cu o doamnă cetăţean iugoslav. Ne-am căsătorit înainte de 1990, am fost colegi de studenţie în Timişoara, avem împreună o fată care acum are 36 de ani şi de la care am o nepoţică de 4 ani în Belgrad. Cât am fost căsătoriţi, am stat în România. Fiind singură la părinţi, încet-încet, a cam alunecat într-acolo. Ne-am despărţit civilizat şi acum avem o relaţie absolut civilizată. Când ne ducem pe la Belgrad (cu soţia), ne vizităm, mergem împreună la cumpărături, ba mai mult, într-o zi, când eram mai obosit şi ele voiau să meargă la cumpărături, au mers împreună. Fosta soţie şi actuala soţie. Râdeau singure şi ziceau: „Cine ne cunoaşte şi ne vede acum se închină“. Când am fost numit director în 1987, am fost chemat la Comitetul Judeţean de partid să discutăm şi le-am spus: eu cred că am nişte probleme la dosar. A fost cam aşa: „Ce probleme, dom’ne?“, „Păi ştiţi, eu am fost căsătorit înainte de 1984 cu un cetăţean străin“, „Lasă tovarăşe, că ştim noi toată istoria dumitale. Dimpotrivă, apreciem că nu ţi-ai părăsit familia, nu ţi-ai părăsit ţara“. Din a doua căsătorie am două fete, în total se fac trei, şi am un nepot şi o nepoată de la cea mare, care este stabilită în Sibiu, o nepoată de la cea de la Belgrad, şi două nepoate de la cea stabilită la Craiova, care este cea mai mică dintre toate.
CEsudvest.ro: Ocazii de a pleca au fost de-a lungul timpului?
Corneliu Diţescu: Prin ’88, Petre Fluture (cel care a fost ministru) a stat trei zile în biroul meu, să mă convingă să mă duc ministru adjunct la exploatare. L-am rugat să mă înţeleagă în prima zi, a doua zi, a treia zi. La un moment dat îmi spune: „Mă, păi cine te crezi tu, să stea ministrul trei zile să se roage să te pună ministru adjunct şi să nu vrei, să faci mofturi“. Zic: „Dom’ne, nu fac mofturi, dar ţin prea mult la familie, mă onorează propunerea, este o funcţie prestigioasă, însă dacă vin acolo, mă îndepărtez de familie, am fetele mici, sunt la şcoală, o să stăm unul într-un loc, altul în alt loc. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine, nu merg“. S-a închinat acel activist de partid, dar era un tip deschis. S-a închinat, m-a luat în braţe, m-a pupat şi mi-a zis: „Cornele, te felicit. Cornele, puţini în locul tău ar fi refuzat o asemenea propunere.“
CEsudvest.ro: Aţi plecat totuşi, dar aţi revenit la Turceni.
Corneliu Diţescu: Am lucrat la Turceni până la 1 februarie 1991. De aici am lucrat la Craiova până în 30 octombrie 2009, pe mai multe poziţii. În noiembrie 2009, am plecat la o firmă privată, Romelectro, din dorinţa de a nu mai depinde de cine iese în alegeri, iar în 2012, spre sfârşit, mi s-a făcut propunerea să revin în activitatea de producere la Turceni, la Craiova sau în cadrul Diviziei de energie. Divizia de energie poate era ceva mai tentant, dar era la Tg-Jiu şi prea departe de Craiova. Craiova sigur că ar fi fost o opţiune într-un fel justificată de faptul că locuiesc în Craiova şi era la îndemână. Cu toate astea, am ales Tuceniul, aducându-mi aminte de vremurile frumoase ale tinereţii şi, cumva, m-am simţit dator să dau şi eu Turceniului ceva din ceea ce Turceniul mi-a dat mie. Viaţa la Turceni a fost din cale afară de grea, foarte grea. Erau zile la manevre importante de punere în funcţiune sau de lichidare de avarii, stăteam pe aici zile şi nopţi în şir, mâncam pâine goală şi uscată şi neagră, dormeam pe o scândură sau pe birou ca să rezolvăm cât mai repede problemele respective. Deci a fost o perioadă foarte grea, dar deosebit de frumoasă.
M-am gândit că mulţi oameni dintre cei care lucrează acum la Turceni fie s-au angajat odată cu mine, dar mai tineri, fie au venit ca stagiari când eu eram deja de ani buni aici, fie au fost angajaţi de mine în perioada în care am fost director.